0
0
Nu-mi place să gătesc, o frază care conține în ea un întreg sistem de gândire și un modus operandi discutabile. În realitate, un stereotip foarte ușor de demontat. Dacă în articolul anterior am evocat dimensiunea culturală a gătitului și importanța lui în viața cotidiană, acum încercăm o abordare a gătitului cu ochii psihologului. Și încercăm să înțelegem de ce gătitul pare ceva complicat.
Oricine poate găti decent, iar cine crede că nu, e doar o opinie. Încercând o ironie legată de propria mea persoană, aș spune că dacă eu pot, poate oricine – unde prin ”eu” se înțelege nu atât persoana mea în sine, cât ceea ce cu ani în urmă întruchipa persoana mea: un om tot timpul pe fugă, care, naiba știe de ce, se considera din pornire anti talent la gătit; un om mâncând mereu ce se nimerește pe drumul din punctul x în punctul y; cu o bucătărie mediu utilată dar minimal folosită, care ar fi permis mult mai mult decât cafea dimineața și din când în când ceva care se dorea a fi o supă.
Schimbarea a venit pe fondul unei probleme de sănătate, deci a nevoii de a mânca sănătos; dar, ca orice shifting mental, primul pas a fost un simplu dubiu: și totuși, poate nu sunt atât de anti talent cum mă consider. Orice schimbare în viața noastră începe cu o schimbare de perspectivă, în fond; începe privind problema din alt punct, din alt unghi. Minimă psihologie elementară. Aia care ar trebui să se studieze în școli și nu se studiază. Cam ca și bucătăreala. Ambele, mai mult decât utile: una ne învață să administrăm resursele mentale, cealaltă, pe cele alimentare.
Agonie și extaz în bucătărie
Mâncatul face parte din nevoile fundamentale ale omului, după cum ne-a explicat și Maslow cu piramida sa; o ființă normală nu se poate hrăni doar cu mâncare făcută de alții, pentru că mai devreme sau mai târziu ar da faliment și ar sfârși prin a avea mari probleme de sănătate. Avem, fiecare, în ADN, unele talente dezvoltate mai mult, altele, doar minimal. Însă, de la cântatul la pian la cursa de 100 metri obstacole, de la ARN mesager la tricotat șosete, talentul și capacitățile fizice și intelectuale de a duce la îndeplinire o activitate se pot exersa. Ne putem antrena și în bucătărie. Nu există prin definiție anti talente la gătit, oricine își poate dezvolta minimal această latură a personalității. Fără pretenția de găti mese memorabile, dar OK cât să putem pregăti cel puțin mese acceptabile. Altfel, riscul minim care ne paște e fantoma Olimpiei lui Călinescu din ”Enigma Otiliei”.
”Nu-mi place să gătesc ” este mai degrabă expresia unui mic conflict interior. Cei mai mulți fug de bucătărie pentru că asociază instant gătitul cu timpul lung pe care l-ar presupune și pe care nu-l au. Psihologii ar numi asta disonanță cognitivă: tendinţa omului de a nivela conflictele interioare duce adeseori la auto manipulare şi la acceptarea unor opinii complet iraţionale. Teoria disonanţei cognitive a lui Festinger ne mai relevă un aspect important: ne indică de ce nu suntem în stare să învăţăm din propriile greşeli. Pentru că de multe ori ne transformăm greşelile în acte virtuoase ori măcar acceptabile. În realitate, nu știm sau nu vrem.
Bucătăria este o experiență transformativă
Ceea ce nu știu cei care ”urăsc să gătească” este că de la ură la dragoste e doar un pas. Că trecerea la ”iubesc să gătesc” e simplă, trebuie doar să vrei cu adevărat și să apoi să practici, intrând pas cu pas în universul tigăilor care sfârâie și al oalelor care clocotesc.
Atenție, a vrea nu înseamnă să spui să vrei, ci chiar să vrei. E o chestiune de voință reală – început al unei evoluții personale, și nu de falsă voință, care e voința declarată. Cam ca a lui Iohannis când era decis să elimine PSD din cărți (emoticon care râde cu lacrimi, minim 7-8). Trăim într-o lume a declarațiilor goale, la ce bun să ne mai amăgim și singuri când deja încearcă alții permanent să ne aburească. Dar să nu fim răi și mai ales să ne vedem de bucătăria noastră.
Gătitul este folosit ca tehnică cognitiv-comportamentală în noile terapii psihologice, dar importanța sa la nivelul psihicului a fost intuită cu mult înainte. Se povestește undeva că Marie Louise von Franz, eleva preferată a lui Jung, invita unele paciente să o însoțească în bucătărie înainte de a începe ședința de terapie. Apoi, făcea același lucru și la finalul ședinței, pentru a verifica împreună dacă e gata puiul în cuptor.
Fără a scoate de la naftalină toate interpretările simbolice legate de bucătărie și de mâncare, e o evidență științifică astăzi că gătitul este o activitate transformativă: transformăm alimentele și făcând asta ne transformăm noi, ca o alchimie bidirecțională.
Cum învățăm să gătim. Care e primul pas
Se începe mereu încercând idei și rețete simple, folosind ingrediente de calitate. Dar reflectând o clipă înainte de a ne arunca în luptă, trecându-le prin filtru propriu și nu executând militărește. După primii pași timizi, lucrurile încep să se lege pas cu pas. Trebuie antrenament, înainte de a obține performanță. Apoi, fiecare își poate construi în timp o metodă personală, care poate duce chiar la un stil personal. La limită, e acceptabil și fără metodă, dacă reușim mese decente, chiar dacă nu memorabile. Mai bine decât orice fast mâncare.
Trecerea se realizează acceptând să dedicăm gătitului un minim de timp și să acceptăm că nu neapărat o să reușim din prima. Trebuie doar să încercăm, eventual să greșim și să facem mai bine data viitoare. Făcând diferit ceea ce credem că nu am făcut foarte bine data trecută. Experimentând cu modestie, fără a pretinde că după o salată, două ciorbe și patru omlete ne putem lua la trântă cu deținătorul unor stele Michelin.
Good news: gătitul nu e o traumă
O veste bună: oricine încearcă iese viu din bucătărie, trebuie doar puțin curaj. Nu-mi amintesc să fi auzit că gătitul a omorât pe cineva. Nici măcar traumatizat, dimpotrivă. Ar putea, desigur, ieși ușor șifonat cine o gătește ca datorie, împotriva voinței, doar pentru că ”trebuie”. Caz în care rezultă nu mâncare, ci ”crăpelniță”, sau varianta mai scurtă ”crăpău”. Sunt cuvinte oribile, pe care nu o dată mi-a fost dat să aud; dar care relevă o realitate psihologică ce definește pe care cel ce le folosește: refuzul ideii. Probabil, motivat și de lipsa de organizare, de cunoștințe și de practică eficientă. Ca toate activitățile umane, și felul în care gătim ne definește.
În realitate însă, bucătăria nu ne lipsește de ceva, ci ne dă, e un plus; gătitul îmbogățește spiritul, e dincolo de orice dubiu, iar traumele în fața aragazului pot fi, cel mult, subiect de film comic. Mi-l și imaginez deja pe Woody Allen întins pe canapea în timpul unei ședințe de psihoterapie încercând să depășească nu traumele copilăriei, nici ale vieții cu nebuna de Mia, ci ale bucătăriei. Un Woody Allen imaginar, care ar face bună pereche, tot imaginară, cu personajul Olimpia, din ”Enigma Otiliei”.
Avantajele psihologice ale gătitului
În realitate, nimic în viață care ”trebuie” făcut nu duce la evoluție. Ceea ce duce la o versiune a nostră mai bună este întotdeauna ceea ce facem ca fruct al unei opțiuni personale, nu al unei obligații impuse din exterior. Gătesc pentru că așa e mai bine pentru mine și cei din jurul meu, mai sănătos; gătesc pentru că e natural, pentru că precis trebuie să aibă un sens dacă omenirea o face de mii de ani. Exceptând, e o evidență, ultimele decenii fals eliberatoare, când omenirea s-a obișnuit să delege totul ca să se concentreze pe cariera care aduce bani, cu care bani apoi cumpără tot ceea ce înainte făcea cu propriile mâini.
Emanciparea în ale gătitului are ca punct final situația ideală în care dispar de pe motoarele de căutare căutările cretine de tipul ”ce să mai fac de mâncare” sau varianta agravantă ”nu știu ce să fac de mâncare”; și apar, în schimb, dilemele legate de alegerea ideală din mai multe posibilități, fiecare cu avantajele și dezavantajele sale.
Care presupune, în mod evident, o idee proprie, un act de voință personală care motivează o anume opțiune în detrimentul alteia. Și nu gătitul dus de val, în bătaia vântului. Nu ”fac și eu ce am văzut că face madam Popescu”; ci fac ce fac pentru că vreau să fac exact asta și țin să fac pentru că am aceste ingrediente, pentru că e o combinație reușită, pentru că e gustos și echilibrat, pentru că ceva similar în trecut a fost binevenit. Pentru că am motivele mele, fără să imit ad literam ce fac altii; mă pot eventual inspira din ce fac alții dar respect propriile mele criterii.
Ce aduce gătitul în viața omului
Iată de ce gătitul este o activitate prin definiție transformativă, după umila mea părere și ca rezultat al experienței personale:
-te învață să fii disciplinat, organizat
-te învață să ai răbdare și să aștepți; timpul dă măsură lucrurilor
-te învată să te concentrezi, să fii atent, să fii precaut, să anticipezi, să găsești rapid soluții
-te învată că erorile în general se pot corecta și e mereu loc de mai bine
-te învață că unele erori nu se pot corectate și trebuie să o iei de la capăt
-te învață să fii curajos, să îndrăznești, să riști, să experimentezi, să inovezi
-te învață măsura, dozajul corect, cautarea punctului de echilibru
-te învață să rupi monotonia și să ieși din zona de comfort
-te învată să fii multitasking
-te poartă în jurul lumii
-te stimulează să citești literatură gastronomică
-te ajută să îți îmbunătățești imaginea pe care o ai despre tine
Bucătăria e viața însăși, viața e bucătărie, sunt indisolubil legate și maturizarea începe la butoanele aragazului.
Următorul articol dedicat bucătăriei și gătitului va fi dedicat unui abc practic despre cea mai importantă schimbare de optică: gătitul cotidian este despre cum putem combina alimentele și cum putem crea singuri mâncăruri noi fără rețetă; și foarte puțin despre bucătărie tradițională, rețete, fierturi și prăjeli fără număr. Ok să mai aruncăm un ochi pe vreun blog, dar idealul este să putem să facem față și fără. Dacă nu merge netul, dacă pică rețeaua electrică? Autonomia de gândire e cheia, în bucătărie și în viață.
[…] mai plină de satisfacții și lipsită de frustrări decât cea de acum câteva decenii în urmă. Problema este că mintea umană e programată să mascheze ”nu știu” sau ”nu pot” cu ”nu … – disonanța […]