0
0
În timp ce îmi mănânc porția de parte cu sos de roșii vegetarian/ ragù și mă tot gândesc ce formă să dau acestui blog – dubito ergo cogito – ca să reușesc să dau mai departe ce am învățat în materie de mâncare și gătit, fără a deveni deloc sclavul statului în bucătărie, îmi vine instant în minte o imagine pe care astăzi o găsesc profund traumatică. Dincolo de umorul involuntar evident.
Mă va ierta sf. Google dacă fac fraze lungi și neapetibile pentru SEO și nu-l hrănesc pe moment cu keywords. Mă va ierta, sper, și zeul suprem al obiectivelor atinse dacă azi am ales să îmi sabotez singură propria țintă, dar sunt chestiuni în viață care scapă controlului și rigorilor pragmatice.
Nu știu să fi făcut cineva vreo listă a primelor zece traume ale comunismului tardiv în România, dar dacă ar exista, sunt ferm convinsă că pe primele locuri ar fi mâncarea cea de toate zilele. Oriunde ar fi fost ea, acasă, în vizită, la plimbă-tava (remember?), la cantină sau la restaurant. Ar fi materie de analiză psihologică și sociologică, eu evoc doar un detaliu personal. Pentru mine, culmea traumei a reprezentat-o viața într-un internat și masa la cantina lui. Traumatic era conținutul, traumatică era forma, traumatică era alcătuirea umană.
Mâncând azi, cine știe de ce, îmi vine în minte bucătăreasa scundă, grasă și mereu supărată de la cantina liceului. Care, cu un fel de paletă de metal complet depășită fizic, moral și spiritual, ne trântea cu dispreț în farfuriile de metal permanent unsuroase câte o porție de ”mâncare” greu de definit, cu care să ne ”umplem mațele”. Paletă pe care, atunci când nu era plină cu ceva comestibil, să zicem, o agita amenințător în aer, cu precizarea că cine nu mănâncă tot va primi data viitoare doar jumătate de porție. Un orizont de speranță, privind înapoi cu mânie astăzi, dar despre relativismul întâmplărilor vieții aveam să aflu mai târziu.
La fel, și despre faptul că alimentația nu e doar despre ”mâncare”, rețete, caiet de rețete, mi-a dat cineva o rețetă, carte de bucate, ce să mai fac oare de mâncare, mai spuneți și voi ce să mai mâncăm, vecina, ce mai faceți de mâncare, am mâncat asta când am fost o dată demult la cineva la Bârlad. În realitate, este despre a proiecta o paletă de soluții la o serie de nevoi, bazate pe niște resurse și într-un context: material, timp, energie, infrastructură, bani, anotimp, climă, geografie.
A gândi, înainte de a executa, să zicem, filosofic dar nu prea. Awareness, that good ol’ awareness thing. Pe principiul, simplu: trebuie să mâncăm, avem asta și asta și asta și am mai putea, avea, eventual, și asta. Ce putem face cu ele? Așa s-a născut mâncarea, nu pe pilot automat de rețete, ci adaptând resursele la nevoi.
Chiar dacă nu știi ce vrei, e important să știi ce nu vrei
În linii mari, bucătăreasa din poveste avea aceleași paste pe care le am și eu azi la dispoziție. Pe care, însă, le fierbea până își pierdeau orice formă și calități nutriționale, ”ca să nu veniți mâine la mine că vă doare mațele”. Habar n-avea că tocmai dacă fierbi prea mult pastele ai putea avea probleme de digestie. Dincolo de faptul că își pierd toți micronutrienții și devin calorii goale. O problemă inexistentă, firește, atât timp cât scopul declarat era acela de a ”umple mațele”. Mațele ca leitmotiv al societății multilateral dezvoltate.
Există multă literatură dedicată foamei și nu ăsta e subiectul, însă stigmatele mentale rămân și singurul mod de a scăpa de ele este să le facem să devină mici și neimportante depășind un anume tip de gândire care le-a generat. Sau de negândire. Depășind negândirea de tip ”dă-mi și mie rețeta” și ”așa am făcut de când mă știu”.
Mai departe, bucătăreasa din povestea noastră adevărată avea la dispoziție și cantități considerabile de bulion/pastă de tomate. Fapt deloc miraculos, după o lună și mai bine de practică agricolă la cules roșii de pe terenurile fertile ale patriei. Mai avea eroina noastră și ceapă, morcovi și alte rădăcinoase dar nu știa prea bine ce ar putea face cu ele. Nu știa că din toate astea se poate face un sos vegetal mișto pentru paste. Nu își punea problema că se poate și altfel. De ce să faci ceva nou când poți să repeți aceleași cinci feluri de mâncare ani și decenii la rând.
Fapt pentru care cutiile cu bulion zăceau într-un fel de semi abandon luni de zile într-o magazie, ceapa și morcovii circulau musai pe sens unic, spre oala cu ciorbă. În realitate o zeamă insipidă și incoloră, pentru că asta îi indicau ei ”rețetele”. Apropos de zeamă, când stoarcem o lămâie iese suc, nu zeamă, cuvintele sunt importante.
Porn food cu porc, bulion și fulgi de cartofi
Singura situație în care bulionul își revendica demnitatea pierdută erau rarele cazuri când în mod miraculos își făceau apariția în acea damnată bucătărie ușoare urme de carne. Mai precis, ce rămânea după ce porcul de la crescătoria anexată cantinei – acolo unde ajungea în mare parte tot ce era gătit inițial pentru fragile ființe umane la vârsta adolescenței – urma să facă întâi înconjurul orașului pe sistemul două kile la tovarășa directoare, două kile la tovarășul profesor de x, y, z. Două la primărie, două la prefectură, două la școala de fete. Sau cel puțin așa spunea unul dintre profesorii care în mod evident nu încăpuse pe lista privilegiaților, privind aparent distrat de la fereastră ritualul deloc sacru. Curat murdar, coane Fănică, dar să mănânce și gura noastră ceva.
Ei bine, când se aliniau rar planetele și cu voie de la comitetul de partid, se întâlnea pasta de tomate cu carnea și apărea brusc Eros la ferestre dând din aripi. Intra la foc automat un fel de sos cu carne de așezat musai lângă un piure de fulgi care la origine fuseseră cartofi. Porn food de sfârșit de epocă. Un privilegiu care automat aducea după el, firește, o lungă penitență. Obicei deloc junghian, mai degrabă spartan.
Penitența în sine era reprezentată de amintitele paste ghilotinate îndelung în oală și borcane de spanac răstignite în propria lor zeamă insuportabilă. Spanacul căpăta un mare plus de gust din ulei și ceapă, în timp ce pastelor le era destinată fie o indefinită brânză cu ou sub formă de praf, la prânz, sau cu ceva zahăr, seara. Good old times.
”Nu vreau”, ”nu-mi place” maschează un ”nu știu” pe care nu-l acceptăm
Revenind la zilele noastre pre și post pandemice, mâncarea și mâncatul înseamnă mult mai mult decât ”mâncare de”, așa cum de multe ori ne face să credem stereotipul românesc, reflexul secular. Mâncarea e cultură, influențe, import, schimb, experiment, percepție. Apoi, mâncarea e gastronomie, studiu, lecturi, nu ”umplut mațele”. De pe la Levi Strauss încoace, plus minus.
Ajunși în acest punct al discuției, admițând că ar fi așa, se declanșează instant un alt reflex defensiv: aș vrea dar nu am timp sau nu am bani. Nimic mai fals, se poate găti ceva care cere ore sau se poate găti altceva comparabil într-un sfert de oră. Diferența la nivel nutrițional și de plăcere nu o dă timpul de preparare, în cele mai multe cazuri. O poate da, dar foarte rar, nu e deloc o regulă.
Apoi, există și tipuri de preparate care cer un timp mai lung dar nu e deloc nevoie să stăm lângă ele să le cântăm cântece de leagăn, Merg înainte la foc mic pe flacără sau la cuptor sau într-un slow cooker inteligent. Diferența nu o face, așadar timpul sau bugetul, ci bagajul de cunoștințe, știința bucătărelii de tip nou. Dealtfel, mult mai ofertantă și mai plină de satisfacții și lipsită de frustrări decât cea de acum câteva decenii în urmă. Problema este că mintea umană e programată să mascheze ”nu știu” sau ”nu pot” cu ”nu vreau” și ”nu îmi place” – disonanța cognitivă.
Eu însămi cu ani în urmă habar n-aveam de nimic într-ale bucătăriei, prizonieră și a neștiinței și a stereotipurilor. Nu știu, nu mă interesează, nu am nevoie, sunt anti talent, nu vreau, nu mă interesează. Dar exact ca-n amor, ieși într-o zi din casă, ți se întâmplă ceva și viața ta ia o altă turnură. Așa a fost și în cazul meu, asistând din pură întâmplare la niște ateliere în aer liber. Dragoste la prima vedere. Ca atunci când îți cade un văl de pe față și începi să vezi. Ne putem îndrăgosti nu doar de persoane. Restul, apoi, curge, vine de la sine. Dar cere ceva dedicare, prezență, tot ca-n amor. Dai și primești, primești și dai.
Bucătăreala e ca băiatul pe începi să-l bagi în seamă abia când el nu se mai gândește la tine
Există întotdeauna o condiție pentru ca orice magie să se întâmple: să golim mintea de prejudecăți, de locuri comune, de false certitudini. Acum vreo trei ani te saluta discret un băiat în fiecare dimineață în stația de tramvai și te călca pe nervi pentru că tu, naiba știe de ce, te țineai după coada unuia care apoi s-a dovedit a fi un idiot și între timp i-ai dat cancel demult. Și pe neașteptate îți apare în cale într-o dimineață în care te-ai trezit mai târziu același băiat de acum trei ani, și realizezi că e chiar un tip mișto, ba chiar carismatic, ba chiar a mai pus ceva mușchi între timp, e relaxat și zâmbește. Dar tu atunci erai mult mai fraieră decât acum și aveai ochelari de cal.
La fel se întâmplă și cu gătitul. Îl găseai a pain in the ass pentru că mintea ta era concentrată pe altceva. Problema era a ta, nu a bucătăriei. O problemă care de fapt e doar o simplă limită de depășit. Nu știu dar accept să e ceva util, deci nu mă mai opun ideii că aș putea învăța să gătesc. Jos cu disonanța, jos cu limita. Apoi, pas cu pas, învățând inclusiv să decodificăm, ajungem să înțelegem de ce tot ce fac acei mari ”chef” la tv nu e vreo mare scofală, că totul e rezultatul unor cunoștințe conjugate cu practica.
Mă întreabă din când în când unii oameni de unde atracția mea aparent inexplicabilă pentru tot ce ține de mâncare și gastronomie. Nu înțeleg de ce îți pierzi vremea cu asta în loc să trimiți corespondențe din Italia, mi-a spus candid la un moment dat o fostă colegă de redacție din viața anterioară. Ca și cum una o exclude pe cealaltă. Lăsând la o parte că a doua din posibilitățile evocate nu mă mai interesa deja demult, pur și simplu pentru că mi se pare că ființa mea a evoluat într-o altă direcție. Nu e o regulă că trebuie să facem toată viața ce făceam la un moment dat și nici că nu trebuie să facem ce nu făceam cândva.
Cum am învățat eu să gătesc
Întrebarea în sine însă îmi pare legitimă și profit de ea ca să trasez coordonatele unei evoluții naturale care poate fi de ajutor și altora. Să dau un răspuns personal la întrebarea ”cum înveți să gătești”. Dealtfel, tot ce încerc să pun cap la cap în posturile de pe acest blog au exact acest scop, de a ajuta, educa, învăța, inspira, iar rețetele sunt doar posibilități contextuale. Ajutorul, din punctul meu de vedere, înseamnă mult mai mult decât o banală rețetă, înseamnă know how, știință. De aici vine cu adevărat inspirația. De altfel, mi-ar fi mult mai simplu să viralizez cu niște rețete video dar nu cred că e ceva constructiv, or eu asta urmăresc, să construiesc. Ca misionarii, cu o tigaie pe post de spadă.
În ce mă privește, eu am învățat să gândesc observând, analizând ce aveam în farfurie și fusese gătit de alții, reflectând la opțiunile care duseseră la acel rezultat. Gustând, încercând să înțeleg și să descifrez gusturi, arome, texturi, îmbinări, construcții, contraste, echilibre, accente. Colindând locuri, piețe, târguri și supermarketuri și studiind produsele și posibilitățile oferite de ele. Urmărind personaje pe care instinctiv le simțeam că au ceva de spus interesant și inovativ. Citind și studiind gastronomia popoarelor dar făcând permanent update legat de alimentația sănătoasă, benefică ființei umane, tendințe și noutăți în materie de nutriție.
Criteriu care, pentru mine personal, prevalează în fata tuturor celorlalte. Adică ok, e bun la gust, dar îmi și face bine? Dacă îmi face rău, cu toată părerea de rău, răspunsul final e nu. Și asta, banal, din nevoia de depăși o serie de probleme digestive generate de lungii ani în care mâncam ce apucam pe unde apucam.
Am plecat la drum de la un nivel puțin peste zero, în care din când în când reușeam să fac câte o supă reproducând mai mult sau mai puțin ceea ce văzusem la alții că fac. Fără să trec vreodată prin filtru propriu. Tot imitând, mai produceam din când în când, pilaf, mâncare de fasole sau de cartofi, varză călită, cartofi prăjiți, piure cu pulpe de pui, omletă, paste cu sosuri cumpărate, salată de vinete și mămăligă. Ok, e destul peste zero, ca să fiu un pic mai tolerantă cu propria persoană. Dar era o activitate mimetică, cu zero deschidere mentală, zero prezență, din amintiri și de nevoie, care să răspundă nevoii de a mânca.
Setând apoi pe on capul din dotare, am învățat că e bine să consulți rețete, chiar să le citești fără intenția de a le aplica neapărat, ca lectură în timpul liber. Dar asta doar pentru a face un prim pas dincolo de zona de comfort a ceea ce ai tot făcut mereu. Așa cum copilul face primii pași cu mama de mână, la fel adultul face primii pași în bucătărie temător, nesigur, ghidat de alții.
Inițial, citeam și urmam rețete care îmi apăreau în cale, dar după o vreme am constat că, deși găteam, cu greu reușeam să răspund întrebării ”de ce așa și de ce nu invers”. Nu aveam nicio bază teoretică. Și așa am descoperit că stăpânind câteva tehnici de bază, rețetele devin relative. Despre tehnici, va urma un articol separat.
Dar odată făcuți primii pași, cei mai grei, descoperim că universul infinit al gastronomiei e o infinitate de combinații, de ingrediente care ne așteaptă să le îmbinăm armonios, în baza propriei experiențe, a plăcerii, a preferințelor, a inspirației, a nevoilor, a resurselor, urmând tehnici aproximativ standard. Nimic împotriva rețetelor, dar ele sunt doar un ghid general, un punct de plecare. O partitură minimală pe care fiecare o interpretează în stilul său.
Dacă te-ai trezi într-o lume fără net, ce ai face de mâncare?
Îmi dau foarte bine seama cât e de contra curentului ceea ce spun, în oceanul planetar de rețete și oameni care le/se promovează, cu armatele de followers în căutarea perfecțiunii pierdute. Trăim într-o lume liberă în care totul e permis, din fericire, și atât timp cât ne putem inspira fără să cădem în capcana marketingului 8734.0, totul e acceptabil.
Dar dacă ne-am trezi într-o dimineață într-o lume distopică fără internet sau fără curent electric sau fără telefon/computer? Dar dacă am vrea pur și simplu să luăm o pauză de la lumea virtuală? Dar dacă nu avem timpul necesar sau toate ingredientele dintr-o rețetă? Dacă ar dispărea anumite alimente și ingrediente din comerț? Dar dacă am vrea să mâncăm bine și sănătos respectând un buget clar definit?
Dacă, dacă, dacă. Dacă brutarul se trezește într-o zi că s-a întrerupt curentul și la ora aia trebuie să facă aluatul, ce face? Nu mai face pâine sau își suflecă mânecile și îl face cu mâinile, așa cum se întâmpla atunci când nu existau malaxoare? Când nu exista net și cărți de bucate ce mâncau oamenii? Oamenii aia de pe la tv și de pe net care propun chestii nemaivăzute cum fac, de unde le iau, ei cum reușesc să vină mereu cu idei noi?
Ține de gândire, de metodă, nu au un caiet invizibil de rețete provenit dintr-o misiune secretă pe Saturn. E bine să profităm de tehnologie dar nu e bine să fim sclavii ei. Dependența de ”rețete” și de internet când vine vorba de gătit, foodismul degenerat, nu sunt altceva decât extrema opusă a bucătăresei care umplea mațe. Abandonarea extremelor înseamnă întoarcerea către propriul centru.
Gătitul în sens real nu înseamnă a reproduce rețete gândite de alți oameni, ci a te inspira din ce fac alții dar trecând ideile lor printr-o grilă proprie de criterii, preferințe, tehnici, combinații, stil alimentar. Gătitul e creație la fel cum scrisul e creație. Alegem cuvinte și le așezăm alături pe cât posibil în armonie dându-le un sens. Citim și călătorim cu gândul. Alegem alimente și le facem să se potrivească unele cu altele și să ne bucurăm de ce a ieșit. Mâncăm și avem grijă de noi.
De ce este farfuria Harvard mama tuturor rețetelor
Admițând această ipoteză ca axiomă de lucru, se naște o altă întrebare: cum le îmbinăm, dincolo de plăcerea gustului? Există o regulă generală, un fir roșu, un criteriu absolut, un fel de template nutrițional pe care să-l aplicăm personalizându-l? Cum verificăm dacă e bine ce am făcut, așa cum verificăm un rezultat la matematică? Există, și e extrem de simplu.
Se numește farfuria Harvard: un model grafic, intuitiv, o farfurie împărțită ipotetic în patru, în care fiecare sector corespunde unei grupe de alimente, mai precis macro și micro nutrienți. Farfuria se referă la una din mesele principale, iar alimentele din ea pot fi însumate într-un fel unic sau pot însemna mai multe feluri într-un meniu.
-jumătate din cerc e ocupat de legume și fructe, preponderent legume
-un sfert, din carbohidrați sănătoși, integrali
-un sfert, din proteine ușoare
-grăsimile sunt un fel de asterisc, ceva neglijabil, pentru că asta ar trebui să reprezinte în realitate din totalul unei mesei. Grăsimi, firește, sănătoase, în principal vegetale și nesaturate.
Farfuria Harvard ca simbol reflectă de facto depășirea criteriului ”tradiție” în alimentație, cu resurse în general limitate la geografie și anotimp, și înlocuirea lui cu un criteriu științific, în situația în care volumul de resurse și paleta de posibilități este infinit mai mare. Tradiția este bună atât timp cât este revizuită și adaptată noilor descoperiri care vin dinspre lumea extrem de amplă a cercetării științifice. Cozonacul e tradiție, dar știm că zahărul nu e ceva tocmai binefăcător și că 10 ouă e cam mult pentru 1 kg de făină, atât timp cât norma corectă e de 2/3/4 pe săptămână.
La extrema opusă, nu putem mânca doar varză călită și ciorbă de cartofi timp de 40+ de zile, cât zice postul, dacă avem o viață foarte activă și avem nevoie de energie. Orice tradiție, tocmai ca să poată rămâne vie, e nevoie să fie adaptată prezentului. Firește, nici să consumăm exclusiv de vine de peste mări și țări nu e soluția. Orice alegere trebuie pusă în context. Dacă local se produc mulți cartofi, e absurd să cumpăr cartofi veniți de pe un alt continent. Dar dacă e sănătos uleiul de măsline, atunci e acceptabil să îl alegem, mai ales că vine, oricum, din Europa sau din apropierea ei.
Același concept a primit și o altă expresie grafică, aceea a unui triunghi cu baza în jos, piramida alimentației sănătoase: fiecare țară are piramida ei, dar toate urmează în linii mari același principiu. La bază avem fructele și legumele, apoi carbohidrații, preferabil integrali, leguminoase, adică proteine vegetale, semințe, lactate și brânzeturi, ouă, carne, și abia în vârf grăsimi. Dulciuri, puțin spre deloc, adică doar ca excepție și nu ca regulă. A găti pentru familie nu înseamă a face prăjituri fără număr, ci a compune mese echilibrate și plăcute. Fructele și legumele aduc în alimentație vitamine, săruri minerale, oligoelemente și fibre, carbohidrații dau energie, iar proteinele mențin structura oaselor, mușchilor organelor dar dau și energie.
Nu avem nevoie de nutriționist ca să aplicăm corect câteva principii generale, atât timp cât nu există situații de patologii care au nevoie de control de specialitate. Nu e ceva complicat, învățăm la biologie, destule, ne trece pe la ureche multă informație, dar uităm pentru că nu îmbinăm teoria cu practica.
Ce înseamnă toate astea, în practică? Grosso modo, înseamnă că un meniu nu înseamnă în mod necesar felul 1, felul 2 și desert, eventual și vreun aperitiv. Înseamnă că o masă sănătoasă trebuie să cuprindă anumite alimente într-o anumită proporție, combinate în stil liber.
Înseamnă că putem mânca o cantitate de legume și fructe așa cum avem chef, fie că sunt aperitiv, salată, supă sau altceva – având grijă să alternăm crud cu gătit; la care adăugăm ceva carbohidrați, fie că vorbim de pâine, cartofi, orez, paste, crackers, lipii, mămăligă, cereale sub formă de boabe etc; pe care le completăm cu ceva proteine, de preferință ușoare, mai precis carne de pui, pește, ouă, lactate și brânzeturi sau proteine vegetale. Stropite sau ajutate la gătit cu puțin ulei, mai rar unt. Completat, totul, cu ceva fructe, dacă nu l-am adăugat înainte la salată sau dressing.
Aleg o serie de ingrediente, decid cum le combin și cu ce le pot completa
Lămurită teoria, cum o aplicăm în practică, dacă nu vrem să ne petrecem viața printre tigăi, cuțite, mixere, și vrem să rămânem oameni, nu bucătari? Răspunsul e același, tot farfuria Harvard ne luminează: combinația e răspunsul, ca în semiotică, axa selecției care intersectează axa combinării. Și tot ca în teoria lingvistică, și în arta gastronomică avem nevoie de un set de cunoștințe formative ca să putem alege și combina. Prin urmare, mai puțin rețete și mai mult studiu al combinaților. Ce cu ce se potrivește mai bine.
Maxim de rezultat cu minim de resurse. Sunt bune sarmalele, admițând că le putem face și în variantă dietetică, dar obiectiv vorbind puțini își pot permite când vin de la muncă și să aștepte ore în șir ca să mănânce, până sunt gata. Ok, putem face mai multe într-o zi liberă, eventual diferite între ele, și congela, dar asta deja intra într-un alt capitol, cel al optimizării timpului. Bun și somonul din Marea Nordului, cu sparanghel din Ecuador, dar cu banii aia pot mânca o săptămână chestii normale și la fel de nutritive. Și nici nu poluez planeta cât o turmă de bivoli înfometați. Din nou, totul ține de propriile alegeri. Repet și reiau ideile pentru a le sublinia.
O bucătărie pentru toți, un stil de viață
În concluzie, ideea mea de bucătărie, pe care încerc să o fac înțeleasă, e o bucătărie pentru toți, nu doar pentru cine se ocupă exclusiv cu treburile casei și își poate permite să dedice mai multe ore capitolului mâncare. Dar e și o bucătărie sănătoasă, corectă, care nu violentează nici corpul, nici natura. Dar și plină de gust și arome, dar provenind din ingrediente light, simple, la îndemână, nu din sare și grăsimi. Dar și care se poate pune în practică mergând la marketul de la colț, dacă avem în cămară o bază de alimente neperisabile, eventual și mici picanterii de vacanță de prin cele patru zări.
Cu alte cuvinte, o bucătărie pentru oameni ocupați, care muncesc, au grijă de copii, de părinți, eventual mai fac și voluntariat. Care nu au, deci, mult timp la dispoziție, dar sunt curioși, sunt deschiși la nou, se plimbă și experimentează, au disponibilitate mentală să o ia într-o direcție necunoscută, au ieșit din sintagma nu știu, nu pot, nu vreau, nu-mi place.
Rețete ca shortcut pentru zile complicate
În general, tot ce încerc să formulez sunt puncte de plecare, idei care pot fi ulterior declinate diferit, modificate, adaptate. Dar și luate ca atare în primă instanță, un fel de shotcuts pentru zilele mai grele, un spațiu al destinderii, fără extremisme și fără tabu-uri. Nu reușesc să fac să-mi vină nicio idee, ia să văd ce paste noi pot să fac repede diseară.
Așadar, rețete dar totodată combinații inteligente și practice, expresia bucătăriei domestice moderne. Tradiția gastronomică, risc să mă repet dar e important, înseamnă comfort food, care are și el sensul lui, ajută la echilibrul psihologic și ne dă energie. Dar comfort food e mai degrabă o hrană pentru creier, ține mai mult de principiul plăcerii, nu al utilității, al regulei nutriționale. Norma este alimentația smart, gândită, echilibrată, cu grijă pentru echilibrul general.
Nu există minte briliantă în corp nefuncțional, pe termen lung nu putem da randament dacă nu îi respectăm nevoile. Mens sana in corpore sano spuneau niște oameni acum vreo două mii de ani, care ridicaseră rațiunea la rang de politică de stat. Rar spre deloc au existat în istorie genii obeze sau malnutrite. Iar dacă au existat, au durat puțin. Inspirația mentală, eficiența creativă, evoluția spirituală au nevoie de echilibru și armonie în plan fizic. Starea generală de bine ține de alegeri, inclusiv alimentare. Fericirea, de fapt, e în principal o chestiune de alegeri și mult mai puțin de noroc.
Cât despre combinații, iată cum dezvoltam ideea cu ceva ani în urmă, într-un risotto cu dovleac și gorgonzola cu gust de toamnă la gura sobei. În loc de gorgonzola, orice fel de brânză maturată, cu gust strong. Un alt tip de brânză, un alt gust, și iată declinarea. Carbohidrați, vegetale, proteine și puține grăsimi. Q.e.d. Ok, știu, în România un risotto e încă un animal straniu, o planetă necunoscută, dar asta tot din cauza stereotipurilor. În realitate, există unii chef care se duelează cu variante de risotto pentru stele Michelin.
