2
0
#urăscbucătăria – dacă în loc de titlu am avea nevoie doar de un hashtag. Dar cum unii dintre noi își au originile în era analogică, imediat după mezozoic, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, lui Iohannis ce-i al lui Iohannis (ce? – un referendum?) și unei înșiruiri de argumente care depășește 140 de caractere un titlu inteligibil.
Dacă ființa umană ar putea opta între a mânca sau nu, probabil că lumea ar fi încă un paradis. Populat de ființe filiforme plutind fericite în stratosfera imponderabilă. Și nu un purgatoriu de umanoizi bezmetici bântuiți la ceas de seară de întrebarea recurentă ce mâncăm. Sau măcar n-am mai auzi la tot pasul “bă, mânca-ți-aș”, ”mi-ai mâncat viața” sau, mai rău, ”mi-ai mâncat averea”. Pentru gura asta ne batem între noi ca chiorii, tre să băgăm în ea, zicea mereu și bunica. Practic, zilnic. Înțelesese condiția umană în esența ei ultimă. Mai puțin detalii deloc grammar nazi în vremea ei, cum ar fi cacofoniile.
De la păcatul originar la ce să mai fac eu, oare, de mâncare
Cine știe dacă nevoia zilnică de a mânca n-o fi cumva parte din pachetul de blesteme ale zeilor după ce Eva, prima foodistă din Univers, a gustat fix din singurul fruct de care nu trebuia să se atingă, mărul discordiei. Se știe că foodiștii nu se mulțumesc niciodată cu ce au la îndemână și vor mereu altceva. Alături de ”vei naște cu durere” trebuie să fi fost rostit și un ”va trebui să faci de mâncare în fiecare zi” dar nu s-a auzit bine la moment.
Avea de ales Eva între pere, prune, caise, cireșe, piersici și cine mai știe câte fructe locale și de sezon. Ar fi fost preferabil să nu-i supere pe cei de mai sus, mai ales că nu existau încă nici avocați, nici ong-uri, nici social networks. Dar deja e prea târziu să ne mai batem capul.
Ei bine, nu, a ținut ea să polemizeze cu șarpele. A mușcat din măr să se convingă dacă într-adevăr an apple a day keeps the doctor away. Bine, probabil și ca să nu-i lase copyright complet lui Steve Jobs mai târziu, doar că lui nu prea i/a păsat. Și el, o Eva modernă, să-i recunoaștem condiția de deschizător de drumuri.
Și uite așa, de la căderea din paradis la alunecarea în infernul bucătăriei cotidiene n-a mai fost decât un pas. Un pas mic pentru Eva, un pas al naibii de problematic pentru omenire. Ce să mai mâncăm pare uneori un mister mai greu de descifrat decât secretul piramidelor. Sau al plimbării pe la piramide îmbrăcați în alb. Albul e pentru golf. Sau ale coaliției PNL-USR PLUS (prinsă cu ale bucătăriei îmi scapă dacă am scris corect). Fostei coaliții, ok, dar misterul rămâne.
Trebuie să fi fost foarte puțin interesată și de ideile solidarității de gen, Eva, pentru că povara curiozității sale au purtat-o exact urmașele ei. În realitate, formularea corectă e oare ce naiba să mai fac azi de mâncare. La întrebările fundamentale ale vieții răspunsul trebuie să-l găsească mereu femeile, bărbații vin obosiți de la muncă. Gătesc, deci exist. Secole, milenii la rând.
Cumpărați și veți fi liberi
Ideile feministe aveau să se nască mult după trecerea dezinvoltă a Evei pe planetă. Lungul drum al al abolirii obligativității statului la cratiță/oală ca activitate cotidiană. Și asta nu pentru că ființa complementară a femeii ar fi înțeles în sfârșit să împartă democratic obligațiile conviețuirii; asta după ce milenii bune a profitat de împărțirea absolut nedemocratică a plăcerilor aduse de respectiva situație. Prin ființă complementară am numit bărbatul, cel întors obosit de la muncă, în caz că nu e clar. Jumătatea ei inegală.
Cunoscutul tablou al femeii cu șorț a început să se estompeze, așadar, mai puțin prin egalizarea ideologică a sexelor, și mult mai mult după ce au apărut hipermarketurile, megacongelatoarele, fast food-ul, cafenelele, take away, delivery, riderii, bicicletele, ambalajele isolate termic, smartphonul și aplicațiile.
Mișcarea de eliberare a femeii de sub jugul mâncării gătite părea pe punctul de a învinge. Vorbim de era prepandemică- acum se rescrie totul în timp real, iar meciul e în plină desfășurare. Comanzi și mănânci, deci exiști. Tu și familia, eventual.
Feminiști, poate, fomiști, sigur
Nu-i așa că suntem toate un pic mai fericite? (Unde prin fericire se subînțelege inclusiv timpul din viață dedicat whatsapp.) Cu siguranță ne simțim mai libere. Suntem, probabil, mai pline de chef de viață întorcându-ne acasă cu pupilele adânc înfipte în telefon decât mamele noastre. Mame care fixau neantul dintre stații visând la un sistem în care să intri la metrou cu sacoșa de cartofi și să ieși cu ei gata curățați. Sau decât bunicile noastre amenințate cu excomunicarea din județ dacă nu turnau mămăliga când bătea de 12.
OK, stăm mai bine decât generațiile trecute, e incontestabil. Dar suntem și ceva mai rotunde, suntem mai cu toții permanent cu ochii pe cântar. O planetă de Bridget Jones de ambele sexe, liberi dar plini de neîmpliniri și frustrări; pe care încercăm să le reducem la tăcere mâncând. Suntem oamenii contemporani liberi și grași.
Aidoma Evei, nu rezistăm cofetăriei sau patiseriei noi din cartier, cafenelei trendy de vizavi de birou sau pubului sclipitor în orele amurgului. În familie, ne trezim că s-a făcut ora 8 și hai să comandăm, deci, ceva. Ne permitem, că altfel la ce folos toți anii ăia de facultate și master și doctorat și specializări obositoare. Iar dacă nu ne permitem dar o facem oricum, las că mai vedem noi mâine.
Bucătăresc, deci aș putea fi și mai liber
Și, din evoluție în evoluție, ajungem să nu mai știm deloc ce e binele și ce e răul în materie de mâncare. Seamănă alimentația fiecăruia dintre noi cu o victorie? Who is the prisoner, vorba lui Ben Okri. Eliberarea din presupusul infern al bucătăriei nu pare deloc să semene cu regăsirea paradisului pierdut, ci doar s-a schimbat aspectul purgatoriului.
Orice eliberare reală începe mereu cu acceptarea, elementară psihologiei. Acceptarea ideii că gătitul e o activitate necesară. Care poate fi chiar plăcută dacă învățăm cu adevărat să o facem. Întoarcerea la origini. Cook your own meal – un semn al vremurilor. Acceptarea ideii că mâncarea gătită acasă e mult mai aducătoare de bună dispoziție, de sănătate și de economii. A ideii că suntem cu adevărat liberi dacă depindem mult mai puțin de altele și mult mai mult de noi. Cu alte cuvinte, dacă învățăm ce e de învățat și nu rămânem blocați în ideea că realitatea poate fi doar întru-un singur fel. Că bucătăreala nu e sinonim cu tortura și că gătitul e în ADN-ul sexului slab sunt doar banale locuri comune, demult apuse. Așa cum femeile își iau joburi, la fel și bărbații pot pregăti din când în când cina.
Depășirea modelor, trendurilor, renunțarea la copierea a ce fac alții și ieșirea din gândirea captivă, despre asta e totul. Think outside the box. Adevărul gol goluț, eliberat de brizbrizuri și festoane, de maioneză și ketchup în tub de plastic: orice aspirație de dezvoltare personală nu începe cu un curs pe bani mulți, ci în propria bucătărie. Mindfulness gratis și cu folos multiplu. Oare de ce ar fi normal să facem curat în casă, să ne facem dus și să ne îngrijim, dar nu și să gătim? De ce primele două sunt axiome universale, iar a treia, eternă temă de dezbatere? Și ce ocazie mai bună decât pandemia pentru a ne privi în oglindă și a corecta ce e greșit în viețile noastre…
Haos vs. ordine. Timp pierdut vs. eficiență
Și, ca din orice purgatoriu care se respectă, avem doar două ieșiri (noi, oamenii, nu noi, femeile): ori continuăm să mâncăm ce, când și pe unde apucăm, cu consecințele știute, ori ne decidem să învățăm cu adevărat să fim organizați și să gătim.
Cât despre a găti ca acțiune care cere timp, dezbrăcată de ideologie, e și asta tot un reflex aproape necondiționat: ne duce instant cu gândul la orele pe care nu le mai putem pierde aiurea. Sau, mai rău, valabil tot pentru cei din era analogică, la orele fără număr cu flacăra aragazului abia pâlpâind sub adidașii congelați. Sau, mai practic, la aroma inconfundabilă de ceapă în păr. Pentru care în principiu e suficient un duș, dar asta nu e foarte simplu, de exemplu, în orașul administrat de Nicușor și apostolii de sector.
Dar cu adevărat asta înseamnă a găti, a face de mâncare? Oboseală, transpirații și caietul străvechi cu rețete? Sau copy paste orbește de pe net, sandwich cu ton și avocado sau banana bread cu semințe de chia? Sunt și acestea reflexe ale minții ușor încătușate în ideile altora.
Experiența celor deja inițiați spune că nu asta înseamnă. Întrebați oamenii despre care știți că își hrănesc familia cu zâmbetul pe buze. Așa făcea și Sofia Loren; așa fac multe persoane cu profil public, ieri și azi. Nigella Lawson povestește mereu cu multă generozitate cum a trecut ea însăși de la anti talent plin de prejudecăți la mama și soție care pregătește cu multă plăcere mesele familiei.
Iar a pregăti de mâncare simplu, sănătos, gustos, rapid și pe cât posibil prietenos cu mediul nu mai înseamnă ce însemna demult: imensa oală de ciorbă în care să fiarbă întâi ciolanul niște ore și apoi restul, sau învârtit trei ore la sarmale. Din care să te plictisești mănânci apoi toată săptămâna sau, mai rău, din care o parte să ia drumul gunoiului pentru că repetiția exagerată creează alt tip de frustrare.
Ce înseamnă să mâncăm bine? Să mâncăm corect
Știe toată lumea care vrea să știe că dieta contemporană adaptată stilului de viață actual înseamnă, pe scurt, farfuria Harvard. În traducere simplă, o combinație de alimente vegetale – legume, zarzavaturi și fructe, alături de cantități moderate de carbohidrați cât mai integrali, oarece proteine și ceva grăsimi la mesele principale.
Forma pe care o ia această combinație depinde doar de noi dar în nici un caz nu se traduce prin aperitiv, felul 1, felul 2 și desert toate la un loc, zi de zi.
Combinația poate lua multe forme diverse:
-o supă și două tartine
-o salată vegetală alături de o parte proteică – carne, pește, brânzeturi, leguminose, puțină pâine
-un aperitiv vegetal și o porție de paste cu sos sau cu brânzeturi
-o porție de paste în care se regăsesc și proteine, și vegetale
-o salată completă ca fel unic
-un sandwich cu brânză/șuncă, multă salată verde și eventual alte chestii verzi
A găti înseamnă întâi a gândi și abia apoi a face
Ar fi imposibil de imaginat astăzi un om care mănâncă la prânz o mega ciorbă plină de carne grasă însoțită de vreo patru felii de pâine; urmată de niște cârnați cu varză călită asortați cu o cantitate corespunzătoare de mămăligă sau cartofi prăjiți cu vreo ceafă la gratar. Și după așa o masă să mai poată da randament. Cu atât mai puțin ne putem imagina o cină în felul ăsta, dacă avem un minim de repere alimentare corecte. Orice nutriționist cu credibilitate e de acord să mai facem din când în când excese, și în anumite limite. Atât timp cât ele rămân excepții și nu tind să se transforme în regulă.
Pe foarte scurt, a pregăți mâncarea familiei nu mai echivalează cu ce făcea mama sau bunica în același scop. OK pentru caietul de familie cu rețete ca formă de nostalgie. Am evoluat mult ca tehnici, ca instrumente, ca știință a alimentelor și ca resurse. Avem acces la tot ce poate contribui la un rezultat maxim cu consum de timp, buget și energie minim. Depinde doar de noi, e nevoie de puțin timp și voință și de minimă organizare – condiții generale pentru a da vieții forma pe care noi ne-o dorim. Mărul interzis nu e doar blestem, e și simbol al depășirii propriei condiții prin nesupunere la o regulă scrisă de alții, dacă acceptăm că parabola nu e doar una mistică.
Ei bine, oricui înțelege și acceptă că opțiunea ideală e să mănânci ce gătești cu propriile mâini i se deschide în fața ochilor o lume. Este primul pas al unei evoluții personale. Există viață și după burger și aripioarele de pui crescuți într-o cușcă pe un neprecizat continent. Cu o mică inițiere toți suntem datori propriei deveniri.
Shortcut glumeț de la Knut Humsun la Mihaela Rădulescu, cu destinația Nietsche
Putem cu toții, fără, Doamne ferește, să ne înfometăm, să sperăm la fizicul Mihaelei Rădulescu, înainte de update, sau la fizicul lui Ștefan Bănică jr. înainte și după Mihaela Rădulescu. Și, dacă nu comitem o blasfemie amestecând în frază și puțină filosofie, ar fi de amintit, pe post de concluzie, că mitul eternei reîntoarceri nu apune. Nu reîntoarcerea M.R. la S.B. jr., ci a omului la propriile experiențe ancestrale, adaptate timpului istoric în care a fost aruncat în lume. Timpul nostru istoric nu mai e cel al foamei și al lipsurilor, ci al abundenței și al nevoii de a alege.
Cât despre, tot filosofic vorbind, cum naiba sunt posibile toate astea într-o viață mereu pe fugă, în episodul următor. Răspunsul scurt e că da, e posibil, iar rândurile de mai sus sunt doar un mic aperitiv bazat pe propria experiență de ex anti talent în bucătărie. Festinul abia începe.
sursa foto de deschidere: Johann Wenzel Peter, Adamo ed Eva, Dettaglio (ca. 1800-1829 d. C.), prin intermediul www.holyart.it
[…] articolului pe blogul autoarei, mammalapasta.ro, unde găsiți mai multe povești din […]
[…] și un modus operandi discutabile. În realitate, un stereotip foarte ușor de demontat. Dacă în articolul anterior am evocat dimensiunea culturală a gătitului și importanța lui în viața cotidiană, acum […]